Citeam intr-o zi mai multe bloguri unele de care stiam altele de care nu stiam nimic si am dat peste urmatorul articol. Va invit sa il cititi chiar merita.

Povestea incepe cu unul din cele mai frumoase verbe ale omenirii: “a poseda”. Un om poate poseda multe lucruri: o masina, putere, bani, faima…dar cel mai frumos e atunci cand posezi un alt om. Acest sentiment e numit de unii iubire.

Si la inceput omului nu-i pasa de jucaria lui, o ignora cateodata…dar dupa un timp devine obiectul sau preferat si incepe s-o adore. Iubind-o atat de mult, ii face toate poftele si se poarta cu ea, asa cum nu s-a purtat niciun stapan de jucarii pana atunci. Incet, incet, se schimba si omul, caci ideile jucariei incep sa devina si ideile lui, nu pentru ca ar crede in ele ci doar pentru a-I face pe plac. N-are cum s-o piarda in felul asta, o iubeste prea mult si se poarta prea frumos cu ea, ar fi nebuna sa fuga. Dar jucaria se plictiseste sa aiba totul fara efort. In nebunia ei, considera ca totul e mult prea simplu si sec. Vrea altceva, vrea sa progreseze…vrea, probabil, intrebari fara raspuns, dileme in miez de noapte, framantari dulci de neliniste. Nu vrea sa i se faca toata poftele, dimpotriva! Dar omul simte ca o pierde si trage tot mai tare de ea. Se transforma in ceva ce n-a fost si n-ar putea fi niciodata, isi uita eul acum asasinat de neincredere in sine, si se completeaza cu jucaria lui. Devine propria jucarie si prin urmare, fara ea, ar fi un nimic. In ceata gandurilor lui, e convins ca asa e, prea orbit sa vada fantomele ce l-au bantuit cu mult inainte sa descopere jucaria. O iubeste bolnav…o striveste in imbratisari si o poarta mereu cu el. Jucaria insa, se sufoca si vrea sa evadeze, dar e cuprinsa de remuscari. Nu poate face asta dupa tot ce a facut omul pentru ea. Stie ca nu i-a cerut niciodata nimic, dimpotriva i-a cerut sa nu faca nimic, sa se impace cu fantomele lui si sa n-o mai stranga atat de tare de mana. Nu poate fugi, caci e cuprinsa de vinovatie, prea lasa ca sa accepte urmarile, se complace in situatie. Si asteapta, si asteapta …si asteapta sa se schimbe ceva…Asteapta din partea omului, o iubire rationala, o iubire care s-o faca sa-l respecte din nou ca la inceput. Insa totul e in zadar… Jucaria nu e fericita si o stie…dar n-ar fi fericita nici daca ar face omul sa sufere..NU! E constienta ca ar pierde multe daca ar fugi, si, ca o lasa, se complace in continuare, inchisa in propriile frici si nelinisti. Omul nu observa nimic, sau se minte ca nu e nimic in neregula. Linistit, se joaca in continuare cu jucaria lui, ajunsa in capul lui tot mai aproape de perfectiune, urcata pe un piedestal mult prea inalt pentru ea. Minciuna continua, invaluita in negura incertitudinii. Jucaria incepe sa vorbeasca cu omul si sa-i ceara s-o recastige, spunandu-i cum, subtil, evident, in multe moduri. Insa omul nu intelege, caci n-a inteles niciodata foarte mult din jucaria lui. E prea orbit de iubirea lui bolnava ca sa renunte la felul lui de-a fi, ca sa asculte…Jucaria e tot mai inghesuita in buzunarul omului si isi cere dreptul la aer, caci oricine are dreptul la aer.. omul insa vrea si el aerul lui, adica papusa, si nu vrea sa renunte. Jucaria n-are curajul sa fuga, nu vrea sa fure aerul omului, insa se stinge tot mai mult..si e pusa sa aleaga..sa aleaga intre aerul ei, si aerul omului. Omul se vede pierdut…isi pierde jucaria, se pierde pe sine, pierde tot..asa ca incepe sa traga de ea tot mai mult, rupand-o in bucati, lipind-o la loc, strangand-o tot mai tare, strivind-o. A orbit de tot, caci minciuna a ajuns pana acolo incat nu mai conteaza decat sa aiba jucaria…nimic altceva…Jucaria se gandeste atunci sa indeparteze omul prin mijloace dureroase, sa-l faca s-o urasca, ca sa renunte mai usor…ca sa faca el ceea ce ea n-are curajul sa faca. Si asa…fuge jucaria cu un alt om, o seara, atat. Omul e atat de dezamagit incat toata lumea lui se prabuseste intr-o clipita. Piedestalul e distrus, perfectiunea jucariei devine pura hidosenie si totul e dintr-o data gri inchis. Jucaria se simte atat de vinovata incat incepe sa planga…e pierduta, caci nu mai stie ce sa faca. Asa ca omul o iarta, renuntand la ultimul strop de orgoliu ramas. Socata, jucaria intra in panica. Totul incepe sa semene tot mai mult cu o obsesie…vorbele omului se topesc incet-incet in aurul adevarului. „N-o sa mai gasesti pe nimeni care sa te iubeasca cum te-am iubit eu”, „esti un zero, un nimic..” Sa fie adevarat? Jucaria incepe sa se simte tot mai mult ca o simpla bucata de lemn, lipsita de orice urma de umanitate, un monstru groaznic. Apoi, dintr-o data ridica capul si striga „GATA! Nu sunt obligata sa suport asa ceva!” si pleaca, pentru totdeauna…lasand in urma un gol imens….atat in sufletul ei, cat si in sufletul lui.

-The end-

via